Cei cinci ani de glorie ai lui Miguel Indurain

Cel supranumit Miguelon sau Big Mig este autorul unei performanțe unice, reușind să domine cea mai importantă cursă din ciclism, Turul Franței, cinci ani consecutivi, între 1991 și 1995, ținând cont de descalificarea lui Lance Armstrong (1999-2005). Astfel, spaniolul a intrat într-o galerie selectă care îi include pe Jacques Anquetil, Eddy Merckx și Bernard Hinault.

indurain_miguel_ciclism

În 1982, la doar 18 ani, Indurain se dovedea un talent imens câștigând Campionatele Naționale ale Spaniei de Șosea rezervate amatorilor. După Jocurile Olimpice din Los Angeles, 1984, Miguelon semnează cu echipa Reynolds. Cei de la Reynolds au fost convinși de tânăra speranță pe care au pus mână și l-au trimis în Vuelta în același an, dar abandonează. Tot atunci a obținut prima victorie notabilă în cursa de tineret Tour de l’Avenir, pe care urma să o câștige doi ani mai târziu. La 21 de ani, respectiv un an mai târziu, reușește să termine cu clasări modeste Vuelta. Tot în 1985 debutează în Le Tour, însă patru etape mai târziu abandonează. Peste doi ani, spaniolul a reușit să încheie cea mai importantă competiție din ciclism. În anii următori, Indurain și-a dovedit calitățile de locotenent pentru liderul echipei Reynolds, Pedro Delgado. Muncă tânărului rutier s-a concretizat prin victoria din clasamentul general a lui Delgado. Încă din 1989, Big Mig s-a dovedit a fi un viitor mare talent al ciclismului. Astfel, în acest an reușește prima victorie într-o etapă din Le Tour, chiar într-una dificilă, cu finish la Cauterets în cățărare și urma să poarte tricoul de lider în clasamentul cățărătorilor pentru singura dată în carieră. Victoria de la Cauterets este una dintre cele mai spectaculoase ale lui Indurain. Acesta a atacat solitar din pluton încă de  pe a doua cățărare a zilei, Col d’Aubisque.

Anul următor Indurain a revenit mai puternic. După un loc 7 în Vuelta părea să fie liderul echipei Banesto pe șosea, dar jocurile au fost făcute în Le Tour tot pentru experimentatul Pedro Delgado. Deși Indurain a fost mai puternic, el a trebuit să rămână în multe etape alături de Delgado. Impulsivitatea și forța tânărului Miguel au fost scoase la iveală de etapa ce se termina la Luz Ardiden, când acesta l-a lăsat în urmă pe liderul său și a învins atacându-l pe Greg LeMond pe ultimele pante. Victoria de pe Cauterets și cea de pe Luz Ardiden sunt singurele în Turul Franței pentru spaniol, dacă exceptăm etapele de contratimp individual pe care le-a dominat. Ordinele de echipă l-au aruncat pe Indurain tocmai pe locul al zecelea la general, la finalul Le Tour, însă deja își demonstra calitățile de contratimpist. La cele patru contratimpuri individuale din aceea ediție s-a clasat pe locurile doi, trei, respectiv patru.

Pentru spaniol, Turul Franței 1991 a fost unul perfect. Încă din etapa a 8-a s-a impus într-un contratimp individual în lungime de 73 de km. Această victorie a fost un punct psihologic, Indurain luându-i peste două minute coechipierului său, Pedro Delgado. Cu toate astea, Greg LeMond a devenit lider la general la peste două minute de Indurain, deși la etapă a venit cu 8 secunde în spatele lui Big Mig. În etapa a 13-a, Indurain împreună cu Claudio Chiappucci s-au desprins încă de pe Tourmalet. La final, italianul a câștigat sprintul pentru victorie, însă marele succes a fost faptul că Indurain (Banesto) i-a luat peste șapte minute lui Greg LeMond care a avut probleme mecanice și a devenit pentru prima oară lider în clasamentul general din Le Tour. În etapa cu finish pe Alp d`Huez, rutierul de la Banesto a venit al doilea după Gianni Bugno consolidându-și avansul din clasamentul general. Deși a fost hărțuit în permanență de rutieri cu experiență, Indurain s-a impus în ultima etapă, într-un contratimp individual, unde i-a devansat pe Bugno, LeMond și Chiappucci. La capătul celor 22 de etape, Indurain a încheiat primul cu un avans de peste 3 minute față de Bugno și Chiappucci.

indurain_tour_1991

Ediția 1992 a Le Tour debuta în San Sebastian (Spania) cu un prolog, unde Indurain a profitat de asfaltul propriu, câștigând cu două secunde față de Alex Zulle. Prima săptămână, presărată cu pavate, și etapele din Ardeni au fost un coșmar pentru spaniol, acesta ieșind din primii zece. Însă, a revenit în luptă odată cu contratimpul din etapa a 9-a, din Luxemburg, unde s-a impus la peste trei minute în raport cu coechipierul său, Armand De Las Cuevas, respectiv Gianni Bugno. Astfel, a revenit pe locul doi la general după Pascal Lino. Deși a venit al treilea în etapa cu finish pe Sestriere, după Chiappucci și Franco Vona, a devenit lider la general. Până în antepenultima etapă, ciclistul spaniol l-a marcat om-la-om  pe Chiappucci, când la contratimpul individual încheiat la Blois i-a luat italianului peste 2 două minute și l-a prins din urmă pe favoritul gazdelor, Laurent Fignon care pornise cu 6 minute înainte. Astfel, își menține tricoul galben până la Paris. Tot pe Chiappucci îl învinsese și în Giro cu câteva săptămâni înainte, unde spaniolul nu a dezamăgit luând două etape și purtând tricoul roz din etapa a doua până la Milano.

În 1993, Indurain a început Turul în forță câștigând prologul, însă nu a păstrat tricoul galben. Asta până la contratimpul individual din etapa a noua, unde era favorit. Acolo a câștigat peste două minute în raport cu Bugno, Breukink, Rominger, Zulle și Bruyneel, devenind, totodată, și lider la general. În etapele următoare rezistă alături de ceilalți favoriți, deși l-au învins de fiecare dată Zenon Jaskula, Chiappucci sau Rominger (două etape consecutive). Tot elvețianul Rominger a fost cel care a întrerupt supremația lui Big Mig în proba de contratimp individual, unde a câștigat cu un avans de 42 de secunde. Cu toate acestea, Indurain și-a  dovedit constanța, rutierul de la Banesto impunându-se în lupta pentru tricoul galben cu aproape 5 minute față de același Rominger. Tot în acel an, dar înainte de Le Tour, Miguel Indurain a făcut pentru al doilea an consecutiv dubla Giro-Tour. În Giro a luat și două victorii de etapă, însă atunci rezistența a fost serioasă, Piotr Ugrumov clasându-se pe doi la general, la 58 de secunde.

1995-tdf-14-indurain-zulle

Miguel Indurain începea Turul Franței 1994 cu intenția de a câștiga, însă lupta devenise acerbă, spaniolul reușind doar o victorie de etapă, în contratimpul individual din etapa a noua încheiat la Bergerac. Iar de la această victorie, Indurain a fost lăsat în urmă de ceilalți favoriți, precum Ugrumov, Pantani sau Virenque. În ciuda opoziției, la Paris a avut un avans de peste 5 minute în raportul cu al doilea clasat, Piotr Ugrumov. Memorabilă rămâne etapa ce s-a încheiat pe Hautacam, când Pantani a atacat, iar Indurain duce trena în urma acestuia, arătându-si forța, îl prinde și îl lasă în spate, dar Indurain e învins la sprint de Luc Le Blanc. În același an, spaniolul era învins în Giro atât de Yewgeni Berzin, dar și de Marco Pantani.

Big Mig era hotărât ca în 1995 să câștige al cincilea Turul Franței și să intre într-o galerie selectă. Spaniolul se va apropia de acest obiectiv după contratimpul individual ce s-a terminat la Seraing, unde l-a învins cu 12 secunde pe Bjarne Riis, îmbracând după victorie și tricoul galben. În celelalte etape, Indurain a fost învins de Zulle, Virenque sau Pantani de două ori, totuși, rutierul lui Banesto a rezistat până la capăt, reușind să se impună și în contratimpul din penultima etapă în față lui Riis și Rominger. La Paris, Miguel Indurain a avut un avans de peste patru minute în raport cu Alex Zulle.

Spaniolul pornea în 1996 cu dorința de a fi primul rutier care câștigat de șase ori consecutiv Le Tour. Prima săptămână a fost una dificilă pentru deținătorul trofeului, fiind bântuit de o bronșită, iar in etapa a opta avea să piardă patru minute din cauza lipsei hidratării. Nici măcar contratimpul montan de la Val d`Isere nu l-a salvat pe Indurain, deoarce a pierdut un minut în raport cu Berzin. În etapa încheiată la Pamplona, ce conținea nouă cățărări, Indurain a pierdut opt minute și jumătate față de Riis, Ullrich sau Virenque. Oare se apropia de finalul carierei Big Mig? Nici la contratimp Indurain nu a dovedit vigoarea de altădată fiind învins de Ullrich pentru 58 de secunde. La finalul Turul Franței, Indurain se clasa pe poziția a 11-a la 14 minute de învingătorul Bjarne Riis.

În toamna aceluiași an, Indurain e obligat de echipă să meargă în Vuelta, după ce devenise campion olimpic la Atlanta la contratimp. Big Mig participă, deși nu era la capacitate maximă și urmarea e că abandonează pe Mirador de Fito. Retragerea marelui campion nu a putut fi amânată nici de oferta de a veni la ONCE, unde se speculează că ar fi primit 4,5 milioane de euro, dar nu s-a înțeles cu Manolo Saiz in privința curselor în care va participa. La 1 ianuarie 1997 Indurain ține o conferință de presă la Pamplona prin care își anunță retragrerea. El declara „Este o decizie la care am meditat mult timp, fizic nu mai am condiția de a câștiga un al șaselea tur.” Tot el a spus că este timp să stea mai mult cu familia.

Pe lângă succesele din marile tururi, Miguel Indurain are un palmares impresionant. El a mai câștigat și Turul Cataluniei (1988, 1991, 1992), Paris-Nice (1989, 1990), Criteriul Dauphine (1995, 1996), Campionatul Mondial de Contratimp Individual (1995) sau Jocurile Olimpice în proba de contratimp individual (1996). Acesta a stabilit și Recordul Orei în 1994, când a spulberat recordul lui Graeme Obree, a stabilit o medie de 53,040 km/h, dar a fost și vicecampion mondial la șosea în 1995, când  a fost învins de Abraham Olano.

Autor: Robert Vintilă

Miguel-Indurain-Hour-Record

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *